Insuficiența cardiacă și diabetul

Insuficiența cardiacă (IC) este o boală des întâlnită, costisitoare și potențial fatală.

În țările dezvoltate, aproximativ 2% dintre adulți au insuficiență cardiacă, iar la cei ce depășesc vârsta de 65 de ani, acest procent tinde spre 6–10%. În anul diagnosticării, riscul decesului este de 35%, după care scade sub 10% în fiecare an. Acest lucru este similar cu riscurile unui număr de tipuri de cancer. În Regatul Unit al Marii Britanii, boala reprezintă motivul pentru care 5% dintre oameni sunt internați în spital.

Există două tipuri principale de insuficiență cardiacă: cea cauzată de insuficiența ventriculară stângă și isuficiența cardiacă cu fracție de ejecție normală, în funcție de afectarea capacității ventriculului stâng de a se contracta sau de abilitatea inimii de a se relaxa. Severitatea bolii este clasificată, de obicei, în funcție de gradul de reducere a capacității de exercițiu fizic. Insuficiența cardiacă nu este sinonimă cu infarctul miocardic (în care o parte a mușchiului inimii nu mai funcționează) sau cu stopul cardiac (în care fluxul sangvin se oprește în totalitate). Alte boli ce ar putea avea simptome asemănătoare insuficienței cardiace includ, printre altele: obezitatea, problemele renale, problemele hepatice, anemia și boala tiroidiană.

Se poate spune că insuficiența cardiacă  se transformă într-o epidemie modernă și, în pofida progreselor înregistrate în terapie și tratament, continuă să aibă un prognostic amenințător și să fie o povară socio-economică semnificativă. Medicamentele noi nu au reușit să îmbunătățească morbiditatea și mortalitatea reziduală. Deoarece dezvoltarea și testarea noilor molecule a devenit din ce în ce mai costisitoare, conceptul de repopulare a medicamentelor existente pentru noi indicații a dobândit o importanță considerabilă. Conceptual, comorbiditățile, cum ar fi diabetul zaharat de tip 2, obezitatea sau boala cronică a rinichilor, toate foarte răspândite în rândul pacienților cu IC, s-au schimbat de la a fi martori nevinovați la factori agravanți ai IC. Acest lucru este valabil în special pentru IC cu fracție de ejecție păstrată (HFpEF), un fenotip ce reprezintă mai mult de 50% dintre pacienții IC și pentru care nu există o terapie eficientă până acum. În special, prevalența diabetului zaharat de tip 2, prin această combinație a sa cu IC, este în creștere rapidă, în principal din cauza epidemiei de obezitate. Rezultatele cardiovasculare sunt abordate printr-un număr tot mai mare de studii clinice efectuate în diabetul zaharat de tip 2, în principal ca puncte de siguranță pentru medicamentele antidiabetice. Unele dintre aceste medicamente au efecte cardiovasculare benefice independent de acțiunea lor de scădere a glicemiei. În consecință, agenții antidiabetici au dobândit interes pentru potențialul lor în tratamentul IC. Înțelegerea fiziopatologiei modificărilor cardiovasculare în cazul insuficienței cardiace și a diabetul de tip 2 este fără îndoială importantă, beneficiile recente ale medicamentelor anti-diabetice, precum receptorii analogii de  GLP 1 și inhibitorii de SGLT2, au reaprins interesul comunității medicale cardiovasculare. Se ridică astfel câteva întrebări: cardiologii au nevoie de o pregătire specifică în cardiodiabetologie? un pacient cu insuficiență cardiacă, dar fără diabet zaharat, poate să fie tratat cu un agent antidiabetic specific? metformin mai este utilizat ca terapie de primă linie pentru toți pacienții cu diabet zaharat de tip 2?

Studiul „Insuficiența cardiacă și diabetul zaharat: modificări metabolice și intervenții terapeutice” recent publicat aduce câteva date și informații noi privind insuficiența cardiacă și diabetul.

Bogdan Guță